Bagheta care arde, de Octavian Știreanu

Astăzi Voicu Enăchescu ar fi împlinit 80 de ani. Ne știam din vremea studenției mele, când abia crease corul „Preludiu”. Au trecut de-atunci decenii de viață în lumina unei înțelegeri fără nicio umbră. M-a onorat cu prietenia sa, m-a răsfățat cu arta concertelor sale, m-a încântat cu umorul său subtil. Peste toate, ne unea tabla de valori în care  așeza  oamenii și lucrurile. Cu timpul, dintr-un colț al acestei prietenii, apăruse și Vlad, fiul maestrului, un tânăr cu educație aleasă, cu care împărtășeam  aceeași pasiune pentru sport și gazetăria sportivă.

Destule amintiri și multe motive mă îndeamnă să scriu în această zi mai ales despre omul Enăchescu, și mai deloc despre performanțele, palmaresul și imensa moștenire artistică pe care a lăsat-o corului „Preludiu”, pe care l-a fondat  în 1972.

Maestrul Enăchescu era din categoria acelor oameni care, atunci când ies dintr-o cameră, în urma lor rămâne o dâră prin aer. Lăsa acolo o idee, un gând, o vorbă care dădeau parcă o anume materialitate spațiului.

Avea o inegalabilă forță centripetă. Era fermecător prin verb, cuceritor prin inteligență și copleșitor  printr-o generozitate spirituală de excepție. Biroul său era un spațiu deschis. Nu neapărat un du-te vino, dar o mică agora,  în care se întâlneau ad hoc  personalități din cele mai diverse domenii, fără să fie legați neapărat de pasiunea pentru muzică. Eram pasionați mai întâi de felul său de a fi. De a face și de a gândi. Întâlnirile cu maestrul Voicu Enăchescu erau o  revărsare de prietenie și umor. Și de idei. În discuțiile cu el, vedeam ielele jucând, cum ar fi spus Camil Petrescu.

Concertele corului  „Preludiu” erau un  regal de fiecare dată. Iradiau nu doar o artă interpretativă de excepție pe un larg univers repertorial, ci mai ales o stare de spirit care domina pe deasupra portativelor. Muzica desenată de bagheta lui Voicu Enăchescu părea să fie un pretext pentru a aduna oamenii la un loc, îndemnându-i la reflecție, la prietenie și solidaritate. Nu o dată, piesele muzicale erau alternate cu literatura consonantă a  unor poezii  recitate de mari actori. După concerte, viața părea mai frumoasă.

Să fi fost membru în corul „Preludiu” nu este o banală linie de CV, ci emblema  apartenenței la un club  în care eleganța intelectuală a fiecăruia se naște  dintr-o tablă de valori comune tuturor. Aceasta a fost „partitura” nescrisă pe care maestrul Enăchescu a predat-o la fiecare promoție de coriști, de-a lungul celor 5 decenii în care s-a aflat la pupitrul dirijoral.

Componența corului s-a schimbat inevitabil, dar matricola fondatoare a fost păstrată cu sfințenie. Mulți dintre foștii coriști sunt prezenți la concertele  celor care le-au luat locul pe scenă, ca un semn de continuitate, de prietenie și de încurajare în păstrarea ștafetei. Am întâlnit la diverse concerte mulți intelectuali de diferite vârste și cu profesii așișderea, medici, juriști, ingineri, care se regăseau în sală așa cum erau cândva pe scenă. Creatorul și liantul acestei comuniuni spirituale peste timp era maestrul Voicu.

Personalitatea lui Voicu Enăchescu avea fațetele unui poliedru. Pe lângă profesionalismul în muzică și arta corală, pe lângă admirabila sa capacitate de construi în cadrul corului o stare de spirit a valorilor perpetuate de la o promoție la alta, pe lângă virtuțile de manager al unei instituții cu pretenții cum este Centrul Național de Artă „Tinerimea Română”, Voicu Enăchescu era și un om al cetății. Conectat la realitățile vremii și sensibil la problemele oamenilor, încerca să dea acestora alinarea oferită de muzică.

Cu un simț vizionar, imediat după decembrie 1989 a început o veritabilă bătălie pentru readucerea în prim-planul vieții culturale a siglei  și reintrarea în drepturi a „Tinerimii Române”, organizație care fusese creată în atmosfera entuziastă a anului 1877 de un grup de elevi ai liceului bucureștean Matei Basarab. Scopul de atunci al organizației era, între altele, „creşterea tineretului român în spiritul patriotic, cultural şi creştin”. În 1991, Voicu Enăchescu a reușit să obțină înființarea prin hotărâre de guvern a Centrului  Național de Artă „Tinerimea Română”, cu sediul în clădirea istorică inaugurată în 1935.

În cele aproape trei decenii cât a fost la conducerea instituției, maestrul Voicu a avut permanent în vedere  spiritul modernității și cerințele fluide ale unui public schimbător și eterogen. Ceea a rămas constantă a fost, însă,  profesiunea de credință a fondatorilor, căreia  Voicu Enăchescu, om de cultură patriot, credincios, fiu de preot ortodox și, pe deasupra,  absolvent al aceluiași liceu cu fondatorii „Tinerimii Române”,  i-a rămas slujitor până la sfârșitul vieții.

„The show must go on”. Am citit cu bucurie că, la concertul din 27 februarie a.c., a fost anunțată completarea numelui corului cu cel al fondatorului său, formațiunea numindu-se Corul „Preludiu-Voicu Enăchescu”. Este un semn bun.

Cea mai legitimă formă de omagiere a memoriei maestrului Voicu Enăchescu este ca „Preludiu” să continue și în această a doua jumătate de secol de existență pe coordonatele de spiritualitate și tradiție corală românească dobândite în ani de trudă sub bagheta maestrului.

Așa s-ar explica și de ce numele corului a fost completat. Tânărul dirijor Andrei Stănculescu are un palmares profesional consolidat, demn de toată admirația.  La „Preludiu”, a preluat o baghetă subțire, dar care arde. Și arde pentru că, timp de cinci decenii,  a  desenat în aerul atâtor sute concerte liniile profesionalismului desăvârșit  și devoțiunii fără egal cu care Voicu Enăchescu și-a slujit muzica, țara, poporul.

Dumnezeu să-l odihnească și să-l aibă în pază!