La mormantul lui Remus Tascau

Odată cu trecerea la Domnul a lui Remus Taşcău (sâmbătă, 22 februarie 2014) ia sfârşit cea mai fastă perioadă, întinsă pe aproape o jumătate de secol – o veritabilă epocă de aur –, din gloriosul istoric al vechii Reuniuni Române de Cântări şi Muzică, actualul Cor „Ion Vidu”. Demn urmaş al unei galerii de providenţiali dirijori care au marcat evoluţia cântului coral românesc lugojean (Iosif Czegka, Ion Vidu, Filaret Barbu şi Dimitrie Stan), Remus Taşcău a atins culmile perfecţiunii interpretative, suprema măiestrie, confirmate prin conferirea unor prestigioase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale. Am parcurs, alături de regretatul maestru, o etapă de remarcabile împliniri profesionale, când Corul „Ion Vidu” era partenerul egal al unor consacrate corale profesioniste (Corul Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti, cu memorabila interpretare a Simfoniei a IX-a, de Ludwig van Beethoven, în Capitală, pe scena Ateneului Român, sub bagheta lui Mihai Brediceanu), sunetul său diafan, cu irizări cristaline, fiind asemuit cu cel al unei viori Stradivarius. Era supremul ideal al maestrului, care-i avea ca modele artistice pe Marin Constantin şi camerala sa, mirificul „Madrigal”. La rândul său, maestrul bucureştean îl considera pe Remus Taşcău drept unul din urmaşii săi spirituali, un „hăruit al înălţimilor”, aşa cum inspirat îl numea într-un memorabil text omagial.

Numele dirijorului lugojean era sinonim cu cel al Lugojului, prestigiul său răsfrângându-se şi asupra oraşului, citadela cu seculare tradiţii muzicale, care, periodic, îşi trimitea ambasadorii, maestrul şi coriştii săi, pe tot cuprinsul Europei, pentru a transmite mesajul unei cetăţi cu certă vocaţie muzicală. Remus Taşcău era un om de o rară şi aleasă modestie, verticalitate morală, demnitate şi intransigenţă, dar şi de o desăvârşită exigenţă profesională. La fel ca şi marele Vidu (astăzi pe nedrept uitat sau ignorat), Remus trăia într-o lume de o înaltă şi pură idealitate: n-a strâns averi, n-a ridicat palate. A fost omul generos care a dorit să ofere, nu să primească, dăruindu-se, ardent, cu preaplinul sensibilităţii şi talentului său. Moştenirea sa este încărcată de cele mai preţioase sclipiri ale artei adevărate. Cu greu se va încumeta cineva s-o preia, străduindu-se, în van, să-i adauge noi carate. Cel mai frumos omagiu adus maestrului, preţuit şi onorat în marile centre culturale europene, dar şi în România de dinainte şi de după Decembrie 1989 – astăzi, din păcate, mai puţin decât s-ar cuveni! –, îl reprezintă efortul nostru de a o păstra şi cultiva cu sfinţenie. Rând pe rând, mai devreme sau mai târziu, noi, coriştii tăi, ne vom reîntâlni cu tine, dragă Remus, în lumea cea fără de dor, când, suntem siguri, ne vei întreba ce-am făcut cu comoara ta. Sperăm să fim vrednicii tăi urmaşi, nu nişte mărunţi epigoni şi să ne mângâi, atunci, cu surâsul tău luminos.

Piosul nostru omagiu maestrului trecut în nemurire, deopotrivă în legendă, un ultim salut din partea muzicienilor – profesori, corişti şi învăţăcei – care i-au fost aproape.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Constantin-T. Stan